taking water to the sea or the job of saving the world

scene I - man: "please! ..."
(he looks at a girl who carries water with buckets to the sea)

scene II - man: "stop carrying water to the sea!"
(she steadily does her job and answers): "you're stupid!"

scene III - the man looks at her bewildered and she starts talking with the sea and the planet:
"don't worry, I'll save you!"

I'm writing this in English because I hope the man in the story/sketch will comment and write the actual lines. Or he'll send me the drawing. :)


This is the story of a comic, a story that tells a lot about me and about the other "saviours" of the planet. We want to save the world... and we are naive enough to think that we'll see the changes in our lifetime. The comic comes after a 12 hours journey by train in Romania. At the end of it, he says: "I knew you have stray dogs, but I wasn't expecting a dozen on the platform." That says it all!!! That explains why he was trying to convince me that life around here is not going to be better because of my "buckets of water". I just hope there are others like me around the world.

If you know some, send me links, proofs, arguments. Thanks!

Couch Surferi la mine acasă...

De fapt, Couch Surferi la mama acasă... Primii mei oaspeţi de pe Couch Surfing au fost Sam şi Michael. Pe Samuel l-am cunoscut în Letonia, stăteam la o familie minunată şi am făcut clătite împreună, am mers la castel împreună şi mi-a povestit că în toamnă va fi în România. Mi-a mai zis că ar vrea să meargă la cules de struguri şi l-am invitat la noi acasă (tata are vie).

La vremea respectivă n-am crezut foarte tare că va veni efectiv la Novaci. N-am crezut nici că eu voi fi acasă la culesul viei pentru că n-am mai fost de vreo 3 ani. Niciodată nu m-am bucurat de toamnă acasă pentru că tot timpul eram plecată... la şcoală, la conferinţe, la Bucureşti.
Ei... de data asta am stat acasă 3 săptămâni încheiate şi a fost o vreme superbă. Aşa arată via şi aşa arătăm noi, culegătorii ;).
Michael e din Germania şi a plecat prin Europa făcând autostopul. El şi Sam s-au întâlnit în Serbia la o tabără organizată tot de Couch Surfing. Ca să ajungă de la Sibiu la Novaci a trecut Transfăgărăşanul, a ajuns mai departe de Novaci şi s-a întors. Totul într-o singură zi...

Şi ei au stat 3-4 zile la noi acasă, au povestit cu mine, cu tata şi cu mama. Toţi ne-am scos la iveală cunoştinţele de franceză şi am aflat cum le-a fost celor doi în călătorii. Eu am povestit cu Michael despre cum anii ăştia sunt pentru noi, pentru experimentat şi nu pentru a sta în spatele unui calculator într-un laborator de cercetare. De-asta a plecat, refuzând o bursă de doctorat... Îl înţeleg perfect.

Seara, am gustat must...
Am învăţat încă o dată că prieteniile se bazează pe încredere. Prietenii mei au venit de peste mări şi ţări bazându-se pe mine, pe cuvântul meu, pe adresa mea. Şi sunt sigură că şi eu mă pot baza pe ei. Am mai învăţat că nu-i nicăieri ca la tine acasă (familia, apusul, stelele, roşiile în curte, iaurtul de la văcuţa ta, vinul parfumat... )

credeţi în vorbe din bătrâni?

Ziceam în ultimul post că "un necaz nu vine niciodată singur...". De obicei, lumea confirmă această zicală.

Lăsând la o parte problemele mele, se întâmplă ceva şi cu familia mea. Totul a început cu căderea bunicii. Mama m-a chemat ca să o putem interna în spital şi ca să o ajut cu ce e de făcut acasă. Mi-am zis că nu e nimic grav şi îi asiguram pe prietenii de la Bucureşti că în mai puţin de o săptămână mă întorc. Miercuri... mama îmi spune o poveste cu ecograf, analize, diagnostic şi mă anunţă că luni se internează şi ea pentru operaţie.

După această veste am început să mă gândesc la zicală şi să îmi spun în gând că asta nu mi se poate întâmpla mie, pentru că eu ştiu că în atitudine stă totul şi că atitudinea mea pozitivă va întrerupe şirul problemelor. :) Vineri... ajung la Bucureşti şi mi se explică faptul că nu mai au nevoie de mine pentru proiectul cel nou, deci rămân şi fără promisiunea unui job. Vineri noaptea hotărăsc să mă duc la o petrecere să mai uit de tâmpenii şi ajung într-o postură mai apropiată de un vechi prieten... Mai ajunge soarele şi pe strada mea, îmi zic. Well, după o sâmbătă în care el nu mai dă niciun semn de viaţă, mi se confirmă faptul că el crede că nu ne potrivim.

Deci, sunt liberă să merg la spital luni şi să mă pregătesc sufleteşte pentru operaţia de marţi.
Totul a mers bine, mama e mai bine decât speram... dar eu tot simt o nevoie cronică să mă plâng. Azi am distrus cuptorul, era gata să alunec şi să-mi rup gâtul pe gresie ... şi tata a spart un borcan.

În tot acest timp făceam o socoteală scurtă în gând: "Pe cine pot eu să sun ca să plâng? Cui pot eu să povestesc toate tâmpeniile astea?" N-am sunat pe nimeni şi totuşi astă-seară am primit un telefon de la o fostă prietenă. Îmi spunea că m-a visat, că îi spuneam că nu îmi merge bine şi vroia să se asigure că mai trăiesc. E clar că m-a surprins telefonul ei. Se pare că transmit "vibraţii negative".

Deocamdată, încep să cred în treaba cu necazurile şi am nevoie de contexte pozitive şi de oameni cu o atitudine pozitivă în jurul meu. O să ies la vânătoare curând şi o să scap de atitudinea plângăreaţă! :D Promit!