Rome and Romanians

sau... Roma, oraşul trecutului nostru. Primul lucru pe care l-am văzut, alergând între două staţii de autobuz, a fost columna lui Traian. Era acolo... înaltă, nu atât de înaltă pe cât mi-am imaginat-o, şi având pe ea "poze" din războaiele lui Traian cu dacii. Spre dezamăgirea mea, n-am descoperit niciun dac pe columnă. N-a coborât niciun badea Cârţan să mă salute. Erau doar romani ferchezuiţi, făcând poduri, pe cai, luptându-se. Şi asta a fost o senzaţie care m-a urmărit permanent la Roma: romanii(italienii) nu vor să ştie de noi, nu vor să îşi amintească de legături vechi de milenii. Ei ştiu că românii sunt peste tot, că fură, că-s violenţi, că au un nivel de cultură foarte scăzut şi că nu vor să se integreze. Aaaa... şi că sunt rasişti împotriva propriilor semeni. Asta m-a lovit mai rău decât o săgeată otrăvită. Ştiţi de ce? Pentru că m-am prins că în trei zile de stat la Roma n-am vorbit nici măcar o secundă româneşte pe stradă, n-am legat nicio conversaţie cu vreun român.

Aici aş putea filozofa şi aş putea spune că nu mă identific cu acei români, nu mă identific cu gloata din avion care s-a ridicat de pe scaune cu o secundă după aterizare, în privirile consternate ale echipajului care ştia că vor sta 10 minute în picioare cu bagajele în mână. Nu mă identific cu cerşetorii sau violatorii, sau vânzătorii de flori care te hărţuiesc în piaţă. Şi cu cine mă identific atunci? Cine formează majoritatea românilor? Prietenii mei care merg cu burse în străinătate? Cei cu care mă întâlnesc zâmbind în Cărtureşti, pe Motoare sau la teatru? Din păcate, nu. Concluzia e că sunt o rasistă şi aş vrea să nu fiu. Aş vrea să pot să spun cu mândrie că sunt româncă în orice colţ al lumii m-aş duce. Dacă vreau să ajut România în vreun fel, va trebui să îmi introduc în sistem informaţia: "Cei mulţi sunt aşa. Cei mulţi sunt cei cu care nu te înţelegi, deşi vorbiţi aceeaşi limbă. Pe ei trebuie să îi convingi să se schimbe, deşi nu vor. Pe ei vrei tu să-i ajuţi, deşi ei nu cred că au nevoie de ajutor." şi va trebui să lucrez cu această informaţie.

Vorbeam cu Tommy(olandezul zburător) azi. Mi-a zis: "from the highest mountain you can throw rocks the farthest", încercând să mă convingă că pot ajuta România mai mult dintr-un loc unde am "the highest from everything"(cel mai înalt nivel economic, cel mai înalt nivel de educaţie, cel mai bun sistem politic, etc). Unde-i locul ăsta? Şi de ce lumea de acolo ar da doi bani pe România, pe situaţia de aici şi pe educaţia din România? Îi dau dreptate când zice că mă lupt aici pentru lucruri care sunt de bază şi sunt dreptul meu şi m-aş bucura să pot "câştiga" discuţiile astea cu el. Acum n-am niciun argument în favoarea mea. Pot doar să spun cu un zâmbet amar ..."româncele sunt frumoase". :(

lecţii de România

M-am obişnuit repede cu atmosfera din România. De fiecare dată când mă întorc de departe, schimbată şi cu aere de "străinătăţuri"(cum zice bunica), iau o baie de realitate românească la Novaci. Şi mă prind că există un singur bancomat, 3000 de carduri şi niciun magazin care să le accepte, îmi amintesc că acolo timpul se opreşte în loc şi o săptămână pare că se lungeşte la 2. Şi îmi revin încet-încet. Deocamdată îmi păstrez calmul şi relaxarea cucerite cu greu în Olanda.

Bucureşti, căldură mare... şi agitaţie. Îmi revăd prietenii şi observ detaşat cum vechea mea lume se dărâmă în jurul meu. Cei mai mici pleacă la facultate în Anglia, cei mai mari au proiecte şi o viaţă diferită de a mea. Unii îşi fac firmă şi peste câţiva ani ar putea să-mi dea o slujbă(bine plătită) şi alţii lucrează încet, dar sigur, şi îşi ating obiectivele. Eu ce fac? Paul zice că Olanda mi-ar oferi o altă atmosferă. Corect, dar eu vreau să fiu aici, să îmi folosesc energia bine şi spre mai bine, aici. Se poate?

Lecţiile învăţate:
- "cu răbdarea treci marea" ;)
- "leneşul mai mult aleargă, scumpul mai mult păgubeşte"
- "cine poate, oase roade, cine nu, moare de foame!"
- " 'ăl de-mi place, n-am ce-i face, 'ăl de stă, nu mi se dă!"

Ultimele două sunt de la bunica. Ea e extrem de convinsă că toate problemele mele s-ar rezolva dacă m-aş mărita. E atât de diferită perspectiva asupra vieţii în Bucureşti faţă de la mine acasă, încât simt că cele două locuri sunt în ţări diferite - câteodată.

Olanda..., aah, Olanda!

Am revenit în ţară acum fix o săptămână şi 3 ore... şi suspin după Olanda; suspin până şi după felul în care blogul meu mă întâmpina cu "Aanmelden" în loc de "Autentificare".

N-am mai scris de vreo 3 săptămâni dintr-un motiv simplu de tot; am vrut să păstrez ultimele 2 săptămâni şi jumătate numai pentru mine, pentru că au fost minunate. Nu le-am scris nicăieri, dar am mai povestit frânturi prietenilor şi mamei. Majoritatea evenimentelor se învârt în jurul acestui personaj olandez, norvegian în spirit şi iubitor de fete frumoase şi inteligente (aşa ca mine, sic!). Cu el am redescoperit o părticică din mine care aştepta ceva acţiune de o bună bucată de vreme. Am fost împreună la Paris, am văzut portul din Dordrecht la apus, am mers cu bicicleta prin cel mai frumos peisaj cu mori de vânt inventat vreodată, am gătit, am râs, ne-am certat, ne-am fugărit, ne-am bătut în cunoştinţe despre calculatoare şi numere binare şi ... ne-a plăcut la nebunie să facem toate astea. Cel puţin, mie mi-a plăcut... şi mi-ar mai plăcea, dacă n-ar fi la 2,227 de km depărtare. :)

Suspin după Olanda din cauza olandezului meu zburător, îmi lipseşte bicicleta, îmi lipseşte siguranţa cu care mă trezeam în fiecare zi ştiind că am un scop şi ceva de făcut, îmi lipsesc prietenii mei şi normalitatea.

Pe de altă parte, pot să apreciez lucruri pe care înainte le luam de bune: mâncarea(bună şi ieftină), excursii la munte, telefoane la prieteni, bere la 0.5 l, limba română vorbită la magazinul de la colţ.

Cum împaci ambele perspective? Cum păstrezi ce ai învăţat acolo şi cum păstrezi ideea de viaţă normală într-o ţară în care cele mai simple lucruri se dovedesc a fi grele?