taking water to the sea or the job of saving the world

scene I - man: "please! ..."
(he looks at a girl who carries water with buckets to the sea)

scene II - man: "stop carrying water to the sea!"
(she steadily does her job and answers): "you're stupid!"

scene III - the man looks at her bewildered and she starts talking with the sea and the planet:
"don't worry, I'll save you!"

I'm writing this in English because I hope the man in the story/sketch will comment and write the actual lines. Or he'll send me the drawing. :)


This is the story of a comic, a story that tells a lot about me and about the other "saviours" of the planet. We want to save the world... and we are naive enough to think that we'll see the changes in our lifetime. The comic comes after a 12 hours journey by train in Romania. At the end of it, he says: "I knew you have stray dogs, but I wasn't expecting a dozen on the platform." That says it all!!! That explains why he was trying to convince me that life around here is not going to be better because of my "buckets of water". I just hope there are others like me around the world.

If you know some, send me links, proofs, arguments. Thanks!

Couch Surferi la mine acasă...

De fapt, Couch Surferi la mama acasă... Primii mei oaspeţi de pe Couch Surfing au fost Sam şi Michael. Pe Samuel l-am cunoscut în Letonia, stăteam la o familie minunată şi am făcut clătite împreună, am mers la castel împreună şi mi-a povestit că în toamnă va fi în România. Mi-a mai zis că ar vrea să meargă la cules de struguri şi l-am invitat la noi acasă (tata are vie).

La vremea respectivă n-am crezut foarte tare că va veni efectiv la Novaci. N-am crezut nici că eu voi fi acasă la culesul viei pentru că n-am mai fost de vreo 3 ani. Niciodată nu m-am bucurat de toamnă acasă pentru că tot timpul eram plecată... la şcoală, la conferinţe, la Bucureşti.
Ei... de data asta am stat acasă 3 săptămâni încheiate şi a fost o vreme superbă. Aşa arată via şi aşa arătăm noi, culegătorii ;).
Michael e din Germania şi a plecat prin Europa făcând autostopul. El şi Sam s-au întâlnit în Serbia la o tabără organizată tot de Couch Surfing. Ca să ajungă de la Sibiu la Novaci a trecut Transfăgărăşanul, a ajuns mai departe de Novaci şi s-a întors. Totul într-o singură zi...

Şi ei au stat 3-4 zile la noi acasă, au povestit cu mine, cu tata şi cu mama. Toţi ne-am scos la iveală cunoştinţele de franceză şi am aflat cum le-a fost celor doi în călătorii. Eu am povestit cu Michael despre cum anii ăştia sunt pentru noi, pentru experimentat şi nu pentru a sta în spatele unui calculator într-un laborator de cercetare. De-asta a plecat, refuzând o bursă de doctorat... Îl înţeleg perfect.

Seara, am gustat must...
Am învăţat încă o dată că prieteniile se bazează pe încredere. Prietenii mei au venit de peste mări şi ţări bazându-se pe mine, pe cuvântul meu, pe adresa mea. Şi sunt sigură că şi eu mă pot baza pe ei. Am mai învăţat că nu-i nicăieri ca la tine acasă (familia, apusul, stelele, roşiile în curte, iaurtul de la văcuţa ta, vinul parfumat... )

credeţi în vorbe din bătrâni?

Ziceam în ultimul post că "un necaz nu vine niciodată singur...". De obicei, lumea confirmă această zicală.

Lăsând la o parte problemele mele, se întâmplă ceva şi cu familia mea. Totul a început cu căderea bunicii. Mama m-a chemat ca să o putem interna în spital şi ca să o ajut cu ce e de făcut acasă. Mi-am zis că nu e nimic grav şi îi asiguram pe prietenii de la Bucureşti că în mai puţin de o săptămână mă întorc. Miercuri... mama îmi spune o poveste cu ecograf, analize, diagnostic şi mă anunţă că luni se internează şi ea pentru operaţie.

După această veste am început să mă gândesc la zicală şi să îmi spun în gând că asta nu mi se poate întâmpla mie, pentru că eu ştiu că în atitudine stă totul şi că atitudinea mea pozitivă va întrerupe şirul problemelor. :) Vineri... ajung la Bucureşti şi mi se explică faptul că nu mai au nevoie de mine pentru proiectul cel nou, deci rămân şi fără promisiunea unui job. Vineri noaptea hotărăsc să mă duc la o petrecere să mai uit de tâmpenii şi ajung într-o postură mai apropiată de un vechi prieten... Mai ajunge soarele şi pe strada mea, îmi zic. Well, după o sâmbătă în care el nu mai dă niciun semn de viaţă, mi se confirmă faptul că el crede că nu ne potrivim.

Deci, sunt liberă să merg la spital luni şi să mă pregătesc sufleteşte pentru operaţia de marţi.
Totul a mers bine, mama e mai bine decât speram... dar eu tot simt o nevoie cronică să mă plâng. Azi am distrus cuptorul, era gata să alunec şi să-mi rup gâtul pe gresie ... şi tata a spart un borcan.

În tot acest timp făceam o socoteală scurtă în gând: "Pe cine pot eu să sun ca să plâng? Cui pot eu să povestesc toate tâmpeniile astea?" N-am sunat pe nimeni şi totuşi astă-seară am primit un telefon de la o fostă prietenă. Îmi spunea că m-a visat, că îi spuneam că nu îmi merge bine şi vroia să se asigure că mai trăiesc. E clar că m-a surprins telefonul ei. Se pare că transmit "vibraţii negative".

Deocamdată, încep să cred în treaba cu necazurile şi am nevoie de contexte pozitive şi de oameni cu o atitudine pozitivă în jurul meu. O să ies la vânătoare curând şi o să scap de atitudinea plângăreaţă! :D Promit!

de la rezistenţă, la proactivitate... ;)

Iar am scos cuvinte din vocabularul de leadership... dar nu-i nimic că mă străduiesc să le explic.
Săptămânile-astea mă învârt în contradicţii: sunt inginer-şomer, sunt într-o relaţie fără partener, plătesc chirie în Bucureşti dar stau la Novaci(undeva în Gorj).

Am mai găsit un tip care a avut curajul să-mi spună că nu ne potrivim, aşa că mă gândesc că trebuie să mai încerc. O să apuc să zic şi eu asta vreunuia sau ei se prind mai repede ca mine de compatibilităţi?

Oricum, nu despre asta era vorba. Vroiam să spun că în loc să găsesc răspunsurile negative, le voi găsi pe cele pozitive. În loc să aştept să mă caute lumea, o să caut eu lumea şi în loc să stau acasă, mă duc la produs. ;)

Se spune că un necaz nu vine niciodată singur, aşa că mă gândesc să păcălesc zicala şi să nu spun că e "necaz", ci provocare. Şi poate provocările aduc şi lucruri bune cu ele.

Vă povestesc cum stau cu contradicţiile peste ceva vreme... :P

sunt inginer...

de calculatoare. :) Mi-ar placea mai mult sa scrie inginer "de zambete" pe diploma aia, dar nu exista scoala de asa ceva inca.

Ieri a fost o zi infernala pana pe la ora 15.00. Profii din comisie n-au aparut toti decat pe la 10.00 si n-au facut comentarii la continut, ci la cum folosesti limba romana. Nici macar colegii n-au fost atenti la prezentarile celorlalti (au mai citit un mail, au mai vazut un film pe youtube), desi chiar aveai ce vedea: robotei, interventii in biologie, lucru cu informatiile nestructurate de pe net, lucru cu imagini. Iar la final... nimic. Nu tu felicitari, nu tu hai sa iesim la un suc. S-a terminat ciudat, la fel cum a si fost pe parcursul celor 5 ani. Nici Politehnica nu s-a implicat in relatia cu mine, nici eu nu m-am chinuit sa construiesc o relatie cu ea. Asa ca am plecat usurata, am sunat lume... si m-am pregatit pentru plecarea la Praga.

Dupa ora 15.00, a iesit soarele si pe strada mea. M-am intalnit cu Irina (soprana mea preferata), am povestit, apoi a venit Ina (my favourite traveler) si am iesit cu ea, Adela si Ruxandra la un vin. Am sarbatorit ca intre fete si pentru o clipa m-am simtit acasa in casa de pe str. Popa Savu. Sper sa am sentimentul asta tot mai des.

Acum sunt la Arad, gandindu-ma la urmatoarea destinatie si la noi aventuri...

all change is bad?

N-am mai apucat să scriu de multişor... Promit că am dat teza la printat şi mâine mă duc să-i fac coperta.

Am văzut un episod din House după un car de ani şi m-a lovit cât de tare ne agăţăm de lucrurile sau oamenii cu care suntem obişnuiţi. Răspunsul la întrebarea: "sunt toate schimbările rele?" e evident nu, doar că nu suntem făcuţi numai din raţiune. De multe ori nu suntem raţionali deloc. Am învăţat azi că maestrul Freud a teoretizat treaba asta şi ne-a explicat că anumite acţiuni vin din inconştient şi sunt urmările unor dorinţe cărora n-am putut sau n-am vrut să le dăm curs. Ca să schimbi ceva la tine ai nevoie de mult curaj.

Dorinţe... Sunt sigură că toţi avem o listă lungă de dorinţe şi mai adăugăm câte una în fiecare zi (un pantofior de la Mall, o rochiţă de la Yokko :D, o plimbare pe malul mării...) Întrebarea mea e "cum alegi?" În funcţie de ce prioritizezi şi cum împaci dorinţele tale cu dorinţele celuilalt?

Schimbări... Ieri mi-am cărat ultimele lucruri în noua mea cameră. Sunt încă pe podea, dar cărându-le m-am simţit eliberată. Urăsc mutările! De ce nu există un sistem de teleportare cu lucruri cu tot? Să intru în noua casă şi să am pozele pe dulap, parfumul pe măsuţă şi cerceii înşiraţi pe cutie, gata de purtat... Anul acesta m-am mutat în Olanda şi înapoi. Anul trecut m-am mutat din P9 în P5, din P5 în Militari şi din Militari în P9. Aveam pantofii într-o cameră de cămin, hainele la o prietenă şi un minim de lucruri cu mine... Am reuşit să le adun după vreo lună.
V-am mai zis că urăsc mutările?

Încerc să-mi imaginez ( ;) tot timpul lucrurile par frumoase în imaginaţie) cum ar fi să mă mut cu un tip. Ăla da curaj şi aia da schimbare... :) certuri pe telecomandă, gusturi diferite la muzică, cine găteşte azi?, cine spală?, nebunie... Dacă mă ţine, o să vă povestesc cum o să fie în realitate.

m-am trezit la 6.50, duminica :)

şi pentru că nu merge foarte bine "ceasul blogului" n-o să puteţi vedea că acest post a fost "suit" pe Internet la 7.30 AM. Săraca mama şi-a pus mâinile în cap când m-a văzut la uşă. :D

Vorbeam zilele trecute cu nişte domnişoare frumoase şi una dintre ele nu înţelegea ce-i cu blogurile în care vezi posturi de genul: m-am trezit la 10, am fost la coafor, m-a durut capul pe la prânz şi-am luat o aspirina. Şi mă gândeam că şi blogul ăsta e la fel. Doar că nu rog pe nimeni să-l citească. În 70% din timp mă gândesc că în afară de Mira şi mama nu-l citeşte nimeni... şi sunt foarte fericită/surprinsă/deconcertată când cineva îmi spune "nu-mi povesti asta, am citit pe blog".

Cam atât despre mine azi. O să fiu în pat, cu laptopul în braţe, scriind la teză. O să mă gândesc la Tommy, care e în Danemarca... şi se trezeşte la ore târzii pentru că în fiecare seară mai găseşte o petrecere internaţională cu oameni faini. Deh, ... a fost odată ca niciodată la fel şi pentru mine. :)