...este, de marţi încoace... snorkelling. Aşa se numeşte tubul de respirat(snorkel) folosit în scufundări libere şi noi n-avem un singur cuvânt, dar olandezii au... şi l-au împrumutat şi englezilor.
Nu sunt o mare înotătoare şi până acum vreo doi anişori îmi era frică să mă bag cu capul sub apă. Îi mulţumesc unui anumit cineva că m-a lecuit şi m-a învăţat să fac pluta şi să înot pe spate. A încercat el (săracul) să mă înveţe să mă şi scufund, dar inevitabil fundul meu rămânea la suprafaţă şi atunci am tras concluzia că e prea mare şi m-am lăsat păgubaşă. :)
De când am aflat că aici am bazin olimpic la dispoziţie şi că pot să merg în fiecare zi să înot... am zis că asta e şansa mea şi am încercat cu stoicism să învăţ bras (mai profesionist decât brotăcelul pe care îl făceam înainte), să mă scufund şi să mă învârt în apă. Ştiu că sunt ţeluri de copil de 10 ani de la Trotuş... dar pot fi şi ţeluri de copil de 23 de ani de la Gilort, nu?
Acum reuşesc să înot sub apă şi să mă învârt în apă... iar marţi am reuşit să mă scufund la 2m 60... cu ajutorul labelor, măştii şi a tubului de respirat.
Zic că scufundările sunt pe cale să devină sportul meu preferat pentru că iubesc apa, dintotdeauna mi-am dorit să înot ca un peştişor şi să pot să văd vietăţi marine la ele acasă. Iar senzaţia e minunată, chiar dacă tot ce am făcut eu a fost în piscină.
În poză nu sunt eu, dar promit că voi avea multe poze de tipul ăsta, în mările şi oceanele lumii! :P
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu