m-am trezit la 6.50, duminica :)

şi pentru că nu merge foarte bine "ceasul blogului" n-o să puteţi vedea că acest post a fost "suit" pe Internet la 7.30 AM. Săraca mama şi-a pus mâinile în cap când m-a văzut la uşă. :D

Vorbeam zilele trecute cu nişte domnişoare frumoase şi una dintre ele nu înţelegea ce-i cu blogurile în care vezi posturi de genul: m-am trezit la 10, am fost la coafor, m-a durut capul pe la prânz şi-am luat o aspirina. Şi mă gândeam că şi blogul ăsta e la fel. Doar că nu rog pe nimeni să-l citească. În 70% din timp mă gândesc că în afară de Mira şi mama nu-l citeşte nimeni... şi sunt foarte fericită/surprinsă/deconcertată când cineva îmi spune "nu-mi povesti asta, am citit pe blog".

Cam atât despre mine azi. O să fiu în pat, cu laptopul în braţe, scriind la teză. O să mă gândesc la Tommy, care e în Danemarca... şi se trezeşte la ore târzii pentru că în fiecare seară mai găseşte o petrecere internaţională cu oameni faini. Deh, ... a fost odată ca niciodată la fel şi pentru mine. :)

despre succes... şi zâmbet

De ceva vreme, via Ralu şi Paul, am primit o provocare: să scriu despre succes, sau cum văd eu treaba asta. Şi n-am avut nici timp, nici tragere de inimă, având în vedere că după vechile mele standarde, numai "plină de succes" nu mă simţeam.

Dar azi... lucrurile s-au legat în mintea mea. E deja sfârşitul zilei 9 de "muncim cu drag şi spor" şi m-am liniştit. De dimineaţă a intrat o doamnă pe la 60 de ani în magazin şi m-a întrebat "De unde şi de ce atâta zâmbet?" Şi de unde zâmbeam, am zâmbit mai vârtos şi i-am răspuns: "pentru că lumea e frumoasă." După vreo oră a mai intrat o domnişoara frumoasă şi foarte încruntată să îmi ceară o sticlă de suc. Am întâmpinat-o tot cu un zâmbet, am servit-o şi i-am urat o zi frumoasă în continuare. M-a privit cu o asemenea nedumerire... că nu înţelegeam; îmi transmitea din priviri că-s ţăcănită şi că n-am niciun motiv să zâmbesc. La ieşire, a zâmbit totuşi un pic, reţinut.

De obicei lumea îmi răspunde la zâmbet şi îndrăznesc să spun că pleacă mai degrabă luminată decât încruntată din magazin. Incidentele de azi m-au făcut să realizez(din nou) că zâmbetul e un lucru rar pe la noi, că atitudinea pozitivă e inexistentă... şi că n-ar fi rău să inventăm un "curs de zâmbit".
Fraţilor, "zâmbetul nu ne costă nimic"! (Aveţi o dovadă dintr-un moment al vieţii mele în care singura mea grijă era să mă bucur. ;) )

Unde e legătura cu succesul? Păi eu cred că ai succes atunci când ai zâmbit dimineaţa bucurându-te de soare, de mic dejun şi de drumul până la muncă, atunci când ai zâmbit la servici, bucurându-te de colegi, de ce ai învăţat şi de ce i-ai învăţat pe alţii şi atunci când te întorci acasă zâmbind şi ieşi în parc cu bicla sau cu rolele, păstrând cel mai dulce zâmbet pentru prieteni sau iubit. Deci... atitudine pozitivă all the way, pentru tine şi pentru cei din jur...

Ca să terminăm în aceeaşi notă, am învăţat de la Tommy că "failure is just success rounded down".
În banda desenată, TRex îi explică lui Utahraptor că el ar sărbători o zi a aproximărilor, o zi pentru oamenii suficient de buni, dar nu transcedentali! Se descurcă OK în majoritatea situaţiilor, dar nu sunt suficient de "tari" încât să construieşti un pod cu ei. Deci eşecul e doar o aproximare în jos a succesului... Şi dac-o învârtim puţin, succesul e doar o aproximare în sus a eşecului.

muncim ... cu drag şi spor(part II)

Ieri îmi spunea o prietenă că i se pare ciudat că scriu "public" despre ceea ce simt pe plan personal ... sau profesional. Cred că o bucăţică din acest curaj mi se trage de la mama; ea întotdeauna spune "Asta sunt. Şi acasă, şi pe stradă, şi la şcoală.". Aşa şi eu. Aş povesti lucrurile astea oricui are timp şi vrea să mă asculte. Mi le asum. Cealaltă bucăţică vine din plăcerea mea de a scrie (scriu ca să mă descarc, scriu ca să reţin, scriu ca să îmi pun ordine în gânduri).

Azi (ziua 3) am cunoscut un domn care în '93 a refuzat să rămână în Germania ca inginer electronist. Ar fi avut un salariu de vis, o mulţime de avantaje ... şi posibilitatea să îşi aducă familia. L-am întrebat de ce s-a întors şi răspunsul m-a lovit: "de prost!". A lucrat 20 de ani ca şef de secţie la Porţile de Fier şi gen. Averescu i-a cerut să se ocupe de "crearea" echipamentelor specializate, în valoarea de 8 miliarde la vremea aceea. Omul ăsta şi-a schimbat imediat atitudinea când i-am spus că sunt absolvent de Politehnică. Am vorbit de la egal la egal, nu de la om inteligent la gestionară de magazin.

Şi astfel am învăţat azi o chestiuţă pe care Roxana mi-o repeta de ceva vreme: îţi proiectezi rolul în funcţie de cine eşti şi de ce ştii să faci. Faptul că sunt în spatele unei tejghele nu mă schimbă cu nimic; nu-mi schimbă atitudinea, nu mă face să nu mai citesc, nu mă face să uit că ştiu 3 limbi străine. Sunt liberă să fiu eu şi să îmi ridic ştacheta în fiecare zi.

Încet-încet învăţ că e ok să vinzi şi să te vinzi.

Ieri mi-a fost greu să încep cu numele jobului meu. Azi o să închei: DA, sunt vânzătoare la magazinul din colţ şi sunt convinsă că asta o să mă ajute foarte tare cândva! De fapt, cred că mă ajută deja....

muncim... cu drag şi spor! (part I)

Fac de două zile ceva ce nu credeam că o să fac vreodată ... cel puţin nu după 5 ani de Politehnică. Proverbul zice că "munca e brăţară de aur", mintea mea îmi spunea: "o să fie o experienţă de învăţare... o să fie bine". Iar am căzut din pod, dar măcar am avut dreptate cu ceva: e o experienţă de învăţare maximă! Spun că am căzut din pod pentru că realitatea a fost cu totul alta faţă de cum mi-am imaginat-o eu. După vreo 10 ore de stat în picioare, trezit la 6.00 dimineaţa, zâmbit frumos, vorbit frumos, încântat clienţi, eram stoarsă şi n-am fost în stare să merg singură până acasă. 22 de astfel de zile pe lună şi nu câştigi suficienţi bani să-ţi plăteşti chiria, cheltuielile şi masa. Salariul minim pe economie e o glumă la noi!!!

Am învăţat că în România munceşti atât de mult pentru atât de puţin. (Rectific: unii muncesc mult.) Am reînvăţat că obiceiurile rele se dobândesc cel mai uşor. Am zâmbit inocent când un client a zis: "aah, n-ai învăţat încă să nu baţi totul în casă? uhm, o să înveţi tu!" Pe principiul "dacă furi, câştigi de două ori, o dată că nu munceşti... şi a doua oară că nu plăteşti taxe" ... lumea noastră funcţionează nestingherită. Integritatea nu e o NON-valoare.

Încerc din când în când să citesc din paginile cărţii "Lumea Sofiei", de Jostein Gaarder. Întrebările de-acolo ("Cine sunt eu?", "De unde vine lumea?") par un pic din altă viaţă pentru realitatea mea din ultimele zile.

Probabil că în aceste două săptămâni o să găsesc(eu cu mine) răspunsuri la întrebările ascunse de optimismul şi de relaxarea de Olanda: "Oare e bine ce fac?"; "Are sens să stai în România?"; "Există o şansă reală să schimbi ceva? Să participi la schimbare?"

P.S. Pe frontul de la Praga, lucrurile merg minunat. Lumea se plimbă tot pe malul Vltavei, castelul e la fel de frumos luminat noaptea, eu tot visez că sunt acolo şi că mă voi trezi din ceea ce pare un vis urât.

Rome and Romanians

sau... Roma, oraşul trecutului nostru. Primul lucru pe care l-am văzut, alergând între două staţii de autobuz, a fost columna lui Traian. Era acolo... înaltă, nu atât de înaltă pe cât mi-am imaginat-o, şi având pe ea "poze" din războaiele lui Traian cu dacii. Spre dezamăgirea mea, n-am descoperit niciun dac pe columnă. N-a coborât niciun badea Cârţan să mă salute. Erau doar romani ferchezuiţi, făcând poduri, pe cai, luptându-se. Şi asta a fost o senzaţie care m-a urmărit permanent la Roma: romanii(italienii) nu vor să ştie de noi, nu vor să îşi amintească de legături vechi de milenii. Ei ştiu că românii sunt peste tot, că fură, că-s violenţi, că au un nivel de cultură foarte scăzut şi că nu vor să se integreze. Aaaa... şi că sunt rasişti împotriva propriilor semeni. Asta m-a lovit mai rău decât o săgeată otrăvită. Ştiţi de ce? Pentru că m-am prins că în trei zile de stat la Roma n-am vorbit nici măcar o secundă româneşte pe stradă, n-am legat nicio conversaţie cu vreun român.

Aici aş putea filozofa şi aş putea spune că nu mă identific cu acei români, nu mă identific cu gloata din avion care s-a ridicat de pe scaune cu o secundă după aterizare, în privirile consternate ale echipajului care ştia că vor sta 10 minute în picioare cu bagajele în mână. Nu mă identific cu cerşetorii sau violatorii, sau vânzătorii de flori care te hărţuiesc în piaţă. Şi cu cine mă identific atunci? Cine formează majoritatea românilor? Prietenii mei care merg cu burse în străinătate? Cei cu care mă întâlnesc zâmbind în Cărtureşti, pe Motoare sau la teatru? Din păcate, nu. Concluzia e că sunt o rasistă şi aş vrea să nu fiu. Aş vrea să pot să spun cu mândrie că sunt româncă în orice colţ al lumii m-aş duce. Dacă vreau să ajut România în vreun fel, va trebui să îmi introduc în sistem informaţia: "Cei mulţi sunt aşa. Cei mulţi sunt cei cu care nu te înţelegi, deşi vorbiţi aceeaşi limbă. Pe ei trebuie să îi convingi să se schimbe, deşi nu vor. Pe ei vrei tu să-i ajuţi, deşi ei nu cred că au nevoie de ajutor." şi va trebui să lucrez cu această informaţie.

Vorbeam cu Tommy(olandezul zburător) azi. Mi-a zis: "from the highest mountain you can throw rocks the farthest", încercând să mă convingă că pot ajuta România mai mult dintr-un loc unde am "the highest from everything"(cel mai înalt nivel economic, cel mai înalt nivel de educaţie, cel mai bun sistem politic, etc). Unde-i locul ăsta? Şi de ce lumea de acolo ar da doi bani pe România, pe situaţia de aici şi pe educaţia din România? Îi dau dreptate când zice că mă lupt aici pentru lucruri care sunt de bază şi sunt dreptul meu şi m-aş bucura să pot "câştiga" discuţiile astea cu el. Acum n-am niciun argument în favoarea mea. Pot doar să spun cu un zâmbet amar ..."româncele sunt frumoase". :(

lecţii de România

M-am obişnuit repede cu atmosfera din România. De fiecare dată când mă întorc de departe, schimbată şi cu aere de "străinătăţuri"(cum zice bunica), iau o baie de realitate românească la Novaci. Şi mă prind că există un singur bancomat, 3000 de carduri şi niciun magazin care să le accepte, îmi amintesc că acolo timpul se opreşte în loc şi o săptămână pare că se lungeşte la 2. Şi îmi revin încet-încet. Deocamdată îmi păstrez calmul şi relaxarea cucerite cu greu în Olanda.

Bucureşti, căldură mare... şi agitaţie. Îmi revăd prietenii şi observ detaşat cum vechea mea lume se dărâmă în jurul meu. Cei mai mici pleacă la facultate în Anglia, cei mai mari au proiecte şi o viaţă diferită de a mea. Unii îşi fac firmă şi peste câţiva ani ar putea să-mi dea o slujbă(bine plătită) şi alţii lucrează încet, dar sigur, şi îşi ating obiectivele. Eu ce fac? Paul zice că Olanda mi-ar oferi o altă atmosferă. Corect, dar eu vreau să fiu aici, să îmi folosesc energia bine şi spre mai bine, aici. Se poate?

Lecţiile învăţate:
- "cu răbdarea treci marea" ;)
- "leneşul mai mult aleargă, scumpul mai mult păgubeşte"
- "cine poate, oase roade, cine nu, moare de foame!"
- " 'ăl de-mi place, n-am ce-i face, 'ăl de stă, nu mi se dă!"

Ultimele două sunt de la bunica. Ea e extrem de convinsă că toate problemele mele s-ar rezolva dacă m-aş mărita. E atât de diferită perspectiva asupra vieţii în Bucureşti faţă de la mine acasă, încât simt că cele două locuri sunt în ţări diferite - câteodată.

Olanda..., aah, Olanda!

Am revenit în ţară acum fix o săptămână şi 3 ore... şi suspin după Olanda; suspin până şi după felul în care blogul meu mă întâmpina cu "Aanmelden" în loc de "Autentificare".

N-am mai scris de vreo 3 săptămâni dintr-un motiv simplu de tot; am vrut să păstrez ultimele 2 săptămâni şi jumătate numai pentru mine, pentru că au fost minunate. Nu le-am scris nicăieri, dar am mai povestit frânturi prietenilor şi mamei. Majoritatea evenimentelor se învârt în jurul acestui personaj olandez, norvegian în spirit şi iubitor de fete frumoase şi inteligente (aşa ca mine, sic!). Cu el am redescoperit o părticică din mine care aştepta ceva acţiune de o bună bucată de vreme. Am fost împreună la Paris, am văzut portul din Dordrecht la apus, am mers cu bicicleta prin cel mai frumos peisaj cu mori de vânt inventat vreodată, am gătit, am râs, ne-am certat, ne-am fugărit, ne-am bătut în cunoştinţe despre calculatoare şi numere binare şi ... ne-a plăcut la nebunie să facem toate astea. Cel puţin, mie mi-a plăcut... şi mi-ar mai plăcea, dacă n-ar fi la 2,227 de km depărtare. :)

Suspin după Olanda din cauza olandezului meu zburător, îmi lipseşte bicicleta, îmi lipseşte siguranţa cu care mă trezeam în fiecare zi ştiind că am un scop şi ceva de făcut, îmi lipsesc prietenii mei şi normalitatea.

Pe de altă parte, pot să apreciez lucruri pe care înainte le luam de bune: mâncarea(bună şi ieftină), excursii la munte, telefoane la prieteni, bere la 0.5 l, limba română vorbită la magazinul de la colţ.

Cum împaci ambele perspective? Cum păstrezi ce ai învăţat acolo şi cum păstrezi ideea de viaţă normală într-o ţară în care cele mai simple lucruri se dovedesc a fi grele?