muncim... cu drag şi spor! (part I)

Fac de două zile ceva ce nu credeam că o să fac vreodată ... cel puţin nu după 5 ani de Politehnică. Proverbul zice că "munca e brăţară de aur", mintea mea îmi spunea: "o să fie o experienţă de învăţare... o să fie bine". Iar am căzut din pod, dar măcar am avut dreptate cu ceva: e o experienţă de învăţare maximă! Spun că am căzut din pod pentru că realitatea a fost cu totul alta faţă de cum mi-am imaginat-o eu. După vreo 10 ore de stat în picioare, trezit la 6.00 dimineaţa, zâmbit frumos, vorbit frumos, încântat clienţi, eram stoarsă şi n-am fost în stare să merg singură până acasă. 22 de astfel de zile pe lună şi nu câştigi suficienţi bani să-ţi plăteşti chiria, cheltuielile şi masa. Salariul minim pe economie e o glumă la noi!!!

Am învăţat că în România munceşti atât de mult pentru atât de puţin. (Rectific: unii muncesc mult.) Am reînvăţat că obiceiurile rele se dobândesc cel mai uşor. Am zâmbit inocent când un client a zis: "aah, n-ai învăţat încă să nu baţi totul în casă? uhm, o să înveţi tu!" Pe principiul "dacă furi, câştigi de două ori, o dată că nu munceşti... şi a doua oară că nu plăteşti taxe" ... lumea noastră funcţionează nestingherită. Integritatea nu e o NON-valoare.

Încerc din când în când să citesc din paginile cărţii "Lumea Sofiei", de Jostein Gaarder. Întrebările de-acolo ("Cine sunt eu?", "De unde vine lumea?") par un pic din altă viaţă pentru realitatea mea din ultimele zile.

Probabil că în aceste două săptămâni o să găsesc(eu cu mine) răspunsuri la întrebările ascunse de optimismul şi de relaxarea de Olanda: "Oare e bine ce fac?"; "Are sens să stai în România?"; "Există o şansă reală să schimbi ceva? Să participi la schimbare?"

P.S. Pe frontul de la Praga, lucrurile merg minunat. Lumea se plimbă tot pe malul Vltavei, castelul e la fel de frumos luminat noaptea, eu tot visez că sunt acolo şi că mă voi trezi din ceea ce pare un vis urât.

Rome and Romanians

sau... Roma, oraşul trecutului nostru. Primul lucru pe care l-am văzut, alergând între două staţii de autobuz, a fost columna lui Traian. Era acolo... înaltă, nu atât de înaltă pe cât mi-am imaginat-o, şi având pe ea "poze" din războaiele lui Traian cu dacii. Spre dezamăgirea mea, n-am descoperit niciun dac pe columnă. N-a coborât niciun badea Cârţan să mă salute. Erau doar romani ferchezuiţi, făcând poduri, pe cai, luptându-se. Şi asta a fost o senzaţie care m-a urmărit permanent la Roma: romanii(italienii) nu vor să ştie de noi, nu vor să îşi amintească de legături vechi de milenii. Ei ştiu că românii sunt peste tot, că fură, că-s violenţi, că au un nivel de cultură foarte scăzut şi că nu vor să se integreze. Aaaa... şi că sunt rasişti împotriva propriilor semeni. Asta m-a lovit mai rău decât o săgeată otrăvită. Ştiţi de ce? Pentru că m-am prins că în trei zile de stat la Roma n-am vorbit nici măcar o secundă româneşte pe stradă, n-am legat nicio conversaţie cu vreun român.

Aici aş putea filozofa şi aş putea spune că nu mă identific cu acei români, nu mă identific cu gloata din avion care s-a ridicat de pe scaune cu o secundă după aterizare, în privirile consternate ale echipajului care ştia că vor sta 10 minute în picioare cu bagajele în mână. Nu mă identific cu cerşetorii sau violatorii, sau vânzătorii de flori care te hărţuiesc în piaţă. Şi cu cine mă identific atunci? Cine formează majoritatea românilor? Prietenii mei care merg cu burse în străinătate? Cei cu care mă întâlnesc zâmbind în Cărtureşti, pe Motoare sau la teatru? Din păcate, nu. Concluzia e că sunt o rasistă şi aş vrea să nu fiu. Aş vrea să pot să spun cu mândrie că sunt româncă în orice colţ al lumii m-aş duce. Dacă vreau să ajut România în vreun fel, va trebui să îmi introduc în sistem informaţia: "Cei mulţi sunt aşa. Cei mulţi sunt cei cu care nu te înţelegi, deşi vorbiţi aceeaşi limbă. Pe ei trebuie să îi convingi să se schimbe, deşi nu vor. Pe ei vrei tu să-i ajuţi, deşi ei nu cred că au nevoie de ajutor." şi va trebui să lucrez cu această informaţie.

Vorbeam cu Tommy(olandezul zburător) azi. Mi-a zis: "from the highest mountain you can throw rocks the farthest", încercând să mă convingă că pot ajuta România mai mult dintr-un loc unde am "the highest from everything"(cel mai înalt nivel economic, cel mai înalt nivel de educaţie, cel mai bun sistem politic, etc). Unde-i locul ăsta? Şi de ce lumea de acolo ar da doi bani pe România, pe situaţia de aici şi pe educaţia din România? Îi dau dreptate când zice că mă lupt aici pentru lucruri care sunt de bază şi sunt dreptul meu şi m-aş bucura să pot "câştiga" discuţiile astea cu el. Acum n-am niciun argument în favoarea mea. Pot doar să spun cu un zâmbet amar ..."româncele sunt frumoase". :(

lecţii de România

M-am obişnuit repede cu atmosfera din România. De fiecare dată când mă întorc de departe, schimbată şi cu aere de "străinătăţuri"(cum zice bunica), iau o baie de realitate românească la Novaci. Şi mă prind că există un singur bancomat, 3000 de carduri şi niciun magazin care să le accepte, îmi amintesc că acolo timpul se opreşte în loc şi o săptămână pare că se lungeşte la 2. Şi îmi revin încet-încet. Deocamdată îmi păstrez calmul şi relaxarea cucerite cu greu în Olanda.

Bucureşti, căldură mare... şi agitaţie. Îmi revăd prietenii şi observ detaşat cum vechea mea lume se dărâmă în jurul meu. Cei mai mici pleacă la facultate în Anglia, cei mai mari au proiecte şi o viaţă diferită de a mea. Unii îşi fac firmă şi peste câţiva ani ar putea să-mi dea o slujbă(bine plătită) şi alţii lucrează încet, dar sigur, şi îşi ating obiectivele. Eu ce fac? Paul zice că Olanda mi-ar oferi o altă atmosferă. Corect, dar eu vreau să fiu aici, să îmi folosesc energia bine şi spre mai bine, aici. Se poate?

Lecţiile învăţate:
- "cu răbdarea treci marea" ;)
- "leneşul mai mult aleargă, scumpul mai mult păgubeşte"
- "cine poate, oase roade, cine nu, moare de foame!"
- " 'ăl de-mi place, n-am ce-i face, 'ăl de stă, nu mi se dă!"

Ultimele două sunt de la bunica. Ea e extrem de convinsă că toate problemele mele s-ar rezolva dacă m-aş mărita. E atât de diferită perspectiva asupra vieţii în Bucureşti faţă de la mine acasă, încât simt că cele două locuri sunt în ţări diferite - câteodată.

Olanda..., aah, Olanda!

Am revenit în ţară acum fix o săptămână şi 3 ore... şi suspin după Olanda; suspin până şi după felul în care blogul meu mă întâmpina cu "Aanmelden" în loc de "Autentificare".

N-am mai scris de vreo 3 săptămâni dintr-un motiv simplu de tot; am vrut să păstrez ultimele 2 săptămâni şi jumătate numai pentru mine, pentru că au fost minunate. Nu le-am scris nicăieri, dar am mai povestit frânturi prietenilor şi mamei. Majoritatea evenimentelor se învârt în jurul acestui personaj olandez, norvegian în spirit şi iubitor de fete frumoase şi inteligente (aşa ca mine, sic!). Cu el am redescoperit o părticică din mine care aştepta ceva acţiune de o bună bucată de vreme. Am fost împreună la Paris, am văzut portul din Dordrecht la apus, am mers cu bicicleta prin cel mai frumos peisaj cu mori de vânt inventat vreodată, am gătit, am râs, ne-am certat, ne-am fugărit, ne-am bătut în cunoştinţe despre calculatoare şi numere binare şi ... ne-a plăcut la nebunie să facem toate astea. Cel puţin, mie mi-a plăcut... şi mi-ar mai plăcea, dacă n-ar fi la 2,227 de km depărtare. :)

Suspin după Olanda din cauza olandezului meu zburător, îmi lipseşte bicicleta, îmi lipseşte siguranţa cu care mă trezeam în fiecare zi ştiind că am un scop şi ceva de făcut, îmi lipsesc prietenii mei şi normalitatea.

Pe de altă parte, pot să apreciez lucruri pe care înainte le luam de bune: mâncarea(bună şi ieftină), excursii la munte, telefoane la prieteni, bere la 0.5 l, limba română vorbită la magazinul de la colţ.

Cum împaci ambele perspective? Cum păstrezi ce ai învăţat acolo şi cum păstrezi ideea de viaţă normală într-o ţară în care cele mai simple lucruri se dovedesc a fi grele?

atmosfera unui oraş

Am văzut Parisul pentru prima oară acum 9 ani şi am stat o zi... alergând oarecum de la un obiectiv turistic la altul: Louvre, Tour Eiffel, Arc de Triomphe de l'Etoille. Îmi amintesc foarte clar că locul meu preferat a fost Trocadero, esplanada de pe care poţi privi Turnul Eiffel sigur de faptul că doar tu guşti momentul, nu şi cealaltă mie de turişti de prin preajmă.
Dar nu mi-a plăcut Parisul per total. Atmosfera nu era potrivită pentru mine, pentru vârsta mea, pentru oamenii cu care eram acolo.

Şi... am fost la Paris acum 2 zile. Soare, grădinile Versailles, fântânile arteziene din faţa Luvrului, plimbarea pe malul Senei şi scânteile de la ora 23.00 de la Trocadero m-au făcut să mă mai gândesc un pic. Am ajuns la 7 seara, marţi şi am plecat la 14.00, miercuri. Deci am avut mai puţin de o zi la dispoziţie să "simt" oraşul, dar acum ştiu că vreau să mă întorc. Şi mai ştiu că e minunat să laşi lucrurile să ţi se întâmple.

Nu pot să pun într-o ecuaţie lucrurile trăite în ultima săptămână, dar pot să spun că m-am bucurat de ele la maxim. Cam aşa arată harta fizică a ultimei săptămâni. Harta sentimentelor e greu de desenat sau de descris.

Letonia, o nouă ţară pe harta mea

Până acum câteva zile în capul meu era o mare varză când venea vorba despre ţările baltice (Estonia, Letonia, Lituania; Talinn, Vilnius, Riga...). Nu prea ştiam ce capitală să asociez cu ce ţară. Acum ştiu, pentru că am fost la Riga, capitala Letoniei. Talinn e la nord, capitala Estoniei şi cea mai frumoasa dintre capitalele baltice (zice-se), iar Vilnius e la sud, capitala Lituaniei.

Am ajuns la Riga pentru că am aici o prietenă "călătoare" şi am găsit un bilet ieftin de avion. Am ajuns la Riga la fel de ieftin cum aş fi ajuns la Amsterdam, dar acum aş plăti de 2 ori mai mult ca să mă întorc.

Mi-au plăcut oamenii(ospitalieri şi calzi), mi-a plăcut istoria locului (dar m-a şi întristat), mi-a plăcut asemănarea cu ţărişoara noastră şi mi-a plăcut mâncarea!!!

Am fost la mare, am văzut clădiri sovietice, clădiri noi şi clădiri în stil New Age, am văzut sinagogi arse de nazişti, am vizitat muzeul etnografic şi un castel medievale. Turismul a înflorit şi mulţi "băştinaşi" recunosc că lucrurile sunt mult mai bine decât acum câţiva ani. Deşi mi-am recuperat ca prin minune portofelul şi camera din mâinile unor rromi, pot să zic că sunt cu 2 - 3 lungimi de pas înaintea noastră în termeni de normalitate.

O să adaug poze când le recuperez. ;) Singura explicaţie pe care o am pentru faptul că ei sunt înaintea noastră e numărul de locuitori. Ei au 2 milioane si jumătate şi mă gândesc că e mai uşor să transformi 2 milioane decât 22 de milioane. E mai uşor să dansezi cu un elefănţel decât să te mişti cu un elefant.

M-au întrebat ce mi-a plăcut mai mult şi le-am spus că mi-a plăcut tot, mi-a plăcut că am învăţat pe viu despre ţara lor... aşa cum eu i-am învăţat câte ceva despre ţara mea. E trist că noi n-avem Letonia pe hartă, aşa cum e trist ca letonii nu au România pe hartă. Promit să-mi îndrept atenţia spre Serbia, Croaţia şi alte ţărişoare pe care nici nu le vedem doar pentru că nu sunt în vest!

sportul meu preferat ...

...este, de marţi încoace... snorkelling. Aşa se numeşte tubul de respirat(snorkel) folosit în scufundări libere şi noi n-avem un singur cuvânt, dar olandezii au... şi l-au împrumutat şi englezilor.

Nu sunt o mare înotătoare şi până acum vreo doi anişori îmi era frică să mă bag cu capul sub apă. Îi mulţumesc unui anumit cineva că m-a lecuit şi m-a învăţat să fac pluta şi să înot pe spate. A încercat el (săracul) să mă înveţe să mă şi scufund, dar inevitabil fundul meu rămânea la suprafaţă şi atunci am tras concluzia că e prea mare şi m-am lăsat păgubaşă. :)

De când am aflat că aici am bazin olimpic la dispoziţie şi că pot să merg în fiecare zi să înot... am zis că asta e şansa mea şi am încercat cu stoicism să învăţ bras (mai profesionist decât brotăcelul pe care îl făceam înainte), să mă scufund şi să mă învârt în apă. Ştiu că sunt ţeluri de copil de 10 ani de la Trotuş... dar pot fi şi ţeluri de copil de 23 de ani de la Gilort, nu?
Acum reuşesc să înot sub apă şi să mă învârt în apă... iar marţi am reuşit să mă scufund la 2m 60... cu ajutorul labelor, măştii şi a tubului de respirat.

Zic că scufundările sunt pe cale să devină sportul meu preferat pentru că iubesc apa, dintotdeauna mi-am dorit să înot ca un peştişor şi să pot să văd vietăţi marine la ele acasă. Iar senzaţia e minunată, chiar dacă tot ce am făcut eu a fost în piscină.

În poză nu sunt eu, dar promit că voi avea multe poze de tipul ăsta, în mările şi oceanele lumii! :P