atmosfera unui oraş

Am văzut Parisul pentru prima oară acum 9 ani şi am stat o zi... alergând oarecum de la un obiectiv turistic la altul: Louvre, Tour Eiffel, Arc de Triomphe de l'Etoille. Îmi amintesc foarte clar că locul meu preferat a fost Trocadero, esplanada de pe care poţi privi Turnul Eiffel sigur de faptul că doar tu guşti momentul, nu şi cealaltă mie de turişti de prin preajmă.
Dar nu mi-a plăcut Parisul per total. Atmosfera nu era potrivită pentru mine, pentru vârsta mea, pentru oamenii cu care eram acolo.

Şi... am fost la Paris acum 2 zile. Soare, grădinile Versailles, fântânile arteziene din faţa Luvrului, plimbarea pe malul Senei şi scânteile de la ora 23.00 de la Trocadero m-au făcut să mă mai gândesc un pic. Am ajuns la 7 seara, marţi şi am plecat la 14.00, miercuri. Deci am avut mai puţin de o zi la dispoziţie să "simt" oraşul, dar acum ştiu că vreau să mă întorc. Şi mai ştiu că e minunat să laşi lucrurile să ţi se întâmple.

Nu pot să pun într-o ecuaţie lucrurile trăite în ultima săptămână, dar pot să spun că m-am bucurat de ele la maxim. Cam aşa arată harta fizică a ultimei săptămâni. Harta sentimentelor e greu de desenat sau de descris.

Letonia, o nouă ţară pe harta mea

Până acum câteva zile în capul meu era o mare varză când venea vorba despre ţările baltice (Estonia, Letonia, Lituania; Talinn, Vilnius, Riga...). Nu prea ştiam ce capitală să asociez cu ce ţară. Acum ştiu, pentru că am fost la Riga, capitala Letoniei. Talinn e la nord, capitala Estoniei şi cea mai frumoasa dintre capitalele baltice (zice-se), iar Vilnius e la sud, capitala Lituaniei.

Am ajuns la Riga pentru că am aici o prietenă "călătoare" şi am găsit un bilet ieftin de avion. Am ajuns la Riga la fel de ieftin cum aş fi ajuns la Amsterdam, dar acum aş plăti de 2 ori mai mult ca să mă întorc.

Mi-au plăcut oamenii(ospitalieri şi calzi), mi-a plăcut istoria locului (dar m-a şi întristat), mi-a plăcut asemănarea cu ţărişoara noastră şi mi-a plăcut mâncarea!!!

Am fost la mare, am văzut clădiri sovietice, clădiri noi şi clădiri în stil New Age, am văzut sinagogi arse de nazişti, am vizitat muzeul etnografic şi un castel medievale. Turismul a înflorit şi mulţi "băştinaşi" recunosc că lucrurile sunt mult mai bine decât acum câţiva ani. Deşi mi-am recuperat ca prin minune portofelul şi camera din mâinile unor rromi, pot să zic că sunt cu 2 - 3 lungimi de pas înaintea noastră în termeni de normalitate.

O să adaug poze când le recuperez. ;) Singura explicaţie pe care o am pentru faptul că ei sunt înaintea noastră e numărul de locuitori. Ei au 2 milioane si jumătate şi mă gândesc că e mai uşor să transformi 2 milioane decât 22 de milioane. E mai uşor să dansezi cu un elefănţel decât să te mişti cu un elefant.

M-au întrebat ce mi-a plăcut mai mult şi le-am spus că mi-a plăcut tot, mi-a plăcut că am învăţat pe viu despre ţara lor... aşa cum eu i-am învăţat câte ceva despre ţara mea. E trist că noi n-avem Letonia pe hartă, aşa cum e trist ca letonii nu au România pe hartă. Promit să-mi îndrept atenţia spre Serbia, Croaţia şi alte ţărişoare pe care nici nu le vedem doar pentru că nu sunt în vest!

sportul meu preferat ...

...este, de marţi încoace... snorkelling. Aşa se numeşte tubul de respirat(snorkel) folosit în scufundări libere şi noi n-avem un singur cuvânt, dar olandezii au... şi l-au împrumutat şi englezilor.

Nu sunt o mare înotătoare şi până acum vreo doi anişori îmi era frică să mă bag cu capul sub apă. Îi mulţumesc unui anumit cineva că m-a lecuit şi m-a învăţat să fac pluta şi să înot pe spate. A încercat el (săracul) să mă înveţe să mă şi scufund, dar inevitabil fundul meu rămânea la suprafaţă şi atunci am tras concluzia că e prea mare şi m-am lăsat păgubaşă. :)

De când am aflat că aici am bazin olimpic la dispoziţie şi că pot să merg în fiecare zi să înot... am zis că asta e şansa mea şi am încercat cu stoicism să învăţ bras (mai profesionist decât brotăcelul pe care îl făceam înainte), să mă scufund şi să mă învârt în apă. Ştiu că sunt ţeluri de copil de 10 ani de la Trotuş... dar pot fi şi ţeluri de copil de 23 de ani de la Gilort, nu?
Acum reuşesc să înot sub apă şi să mă învârt în apă... iar marţi am reuşit să mă scufund la 2m 60... cu ajutorul labelor, măştii şi a tubului de respirat.

Zic că scufundările sunt pe cale să devină sportul meu preferat pentru că iubesc apa, dintotdeauna mi-am dorit să înot ca un peştişor şi să pot să văd vietăţi marine la ele acasă. Iar senzaţia e minunată, chiar dacă tot ce am făcut eu a fost în piscină.

În poză nu sunt eu, dar promit că voi avea multe poze de tipul ăsta, în mările şi oceanele lumii! :P

o sâmbătă minunată...

Acum o jumătate de oră am ajuns acasă de la un concert. Un concert de harpă cu Lavinia Meijer. Are 26 de ani şi a început să cânte la 9 ani... e deja recunoscută pe plan internaţional şi a cântat în mai toate clădirile faimoase (Concert Gebouw - Amsterdam, Carnegie Hall - New York) din lume.

La întoarcere, eu şi prietena mea aveam un zâmbet larg pe faţă şi povesteam despre cum am vrea să păstrăm momentul ăsta de fericire deplină în inimile şi minţile noastre pentru cât mai multă vreme.

Sâmbăta a început ca oricare alta... cu program de scris la teză, mers la piaţă, făcut curat. Apoi a venit Scarlett şi am făcut împreună supă cremă de morcovi (cu suc de portocale şi un pic de smântână, sic!). Ne-am gătit şi am purces la drum. Concertul a fost în bisericuţa din Fransum, un sătuc care are cel mult 20 - 30 de ferme răsfirate, la nord de Groningen(mi-ar plăcea să văd asemenea manifestări şi în bisericile noastre). Deci, am mers pe bicicletă o oră cu un canal în stânga şi o mare de verde în dreapta, mare presărată cu văcuţe din când în când. Cer clar, vânt răcoros şi discuţie veselă...

Am ajuns şi am realizat că noi avem 20 de ani şi restul participanţilor au mai mult de 50. N-a contat foarte mult pentru că atmosfera a armonizat frecvenţele tuturor pe aceeaşi vârstă, vârsta muzicii. Nu sunt un cunoscător de muzică clasică... nu prea sunt nici vorbitor de neerlandeză, dar protagonista a reuşit să meargă dincolo de toate astea şi să mă facă să o iubesc de la primele cuvinte. Şi a reuşit să facă asta cu toată sala. După prima suită de cântece avea sufletele noastre pe tavă. Cum a reuşit? Ne-a explicat muzica ei, ne-a spus câte ceva despre fiecare compozitor, ne-a dat cheia titlului şi apoi a început să cânte. Au fost piese clasice, piese de jazz, piese în colaborare cu un rapper, am "simţit" muzica şi am făcut conexiuni cu mintea mea pe care o credeam "afonă". A fost incredibil!!!

Cel mai mult mi-au plăcut 2 lucruşoare: filmuleţul realizat de ea la fabrica de harpe din Chicago, fabrica de la care şi-a cumpărat propria harpă şi... "Mosquitos massacre". "Masacrul ţânţarilor" e o piesă în care sunetele harpei imită un ţânţar, iar solista joacă rolului persoanei enervate de ţânţar. Şi harpa, solista şi sala conspiră împotriva ţânţarului... şi îl elimină într-un final fericit. Totul a fost atât de viu şi minunat(am primit prăjiturele de casă şi ceai la pauză) încât mi-e teamă că nu pot să pun în cuvinte toate senzaţiile.

La întoarcere soarele era la apus aşa că spectacolul culorilor cerului întregeşte tabloul. Pot să spun că am încheiat seara cu un bol de îngheţată cu cireşe şi struguri... şi acum o să mă duc la somn ştiind că vreau să împărtăşesc asemenea momente cu mulţi dintre voi.

a cere si a intreba...

Ieri si azi am invatat multe lucruri, dar cea mai importanta reusita a fost reinvatarea unei reguli simple: "trebuie sa ceri daca vrei sa primesti".

Acum o luna si ceva am vizitat o familie romaneasca aici in Groningen. Sotia e pianista si profesoara de pian pentru cei mici. Toata adolescenta mea a fost bantuita de faptul ca n-am avut unde sa iau lectii de pian sau de balet si mi-am promis ca atunci cand o sa am un bebelus sau o bebelusa o sa invat cot la cot cu el(ea) sa cant la pian. Cu baletul am renuntat... :) Si povestindu-i doamnei aceste vise, imi zice ca pot sa merg pe la ea sa invat de pe acum.

Mama zice ca "Dumnezeu iti da, dar nu-ti baga si in sac!", zicala care se aplica si in cazul de fata. Urmatorul pas pe care trebuia sa-l fac era sa stabilesc o intalnire. Lucru pe care nu l-am facut, lasand sa treaca o luna pretioasa, din teama de a deranja sau de a fi refuzata. Intr-un final profesoara de pian imi scrie sa ma intrebe daca mai vreau... :( Morala povestii e ca trebuie sa intrebi sau sa ceri, daca vrei sa primesti. Nimeni nu va raspunde unei intrebari nerostite.

Si ca sa demonstrez ca am reinvatat... azi am intrebat la facultate daca pot sa repet la pianul din camera de conferinte. Ghici ce? Pot sa fac asta, atunci cand camera nu e folosita.

Acum nu prea mai conteaza ca o sa invat doar "Melc, melc, codobelc!" sau "Ceata lui Pitigoi", important e ca am reinvatat sa cer politicos lucrurile pe care le doresc.
La finalul lectiilor o sa va spun daca trebuia sa devin pianista... :P

iz de secol XVII...

Am primit un vizitator adorabil din România weekendul acesta şi, bineînţeles, m-am mai plimbat un pic şi cu el. Şi regula lui a fost clară: "vedem lucruri pe care tu nu le-ai văzut deja".

Zis şi făcut: 3 zile, 3 destinaţii diferite, 3 teme diferite.

Hortus Haren
Grădina botanică din Haren e cea mai mare din Olanda, are plante din toate zonele lumii, are grădini tematice şi se întinde pe 20 de hectare. Şi... legătura cu secolul XVII este că totul a început în 1626, cu visul unui farmacist de a avea o grădină cu plante din toate călătoriile lui. Acelaşi farmacist, Henricus Munting, a devenit primul profesor de botanică din Olanda, la vârsta de 71 de ani. Grădina nu e numai superbă, are în spate şi povestea unui om impresionant... aşa că pe mine m-a cucerit.
Deşi ziua a început cu ploaie, plonjonul meu de pe biclă în faţa unui autobuz şi câteva vânătăi, a continuat cu soare şi uimire în grădina botanică şi pe drumul către Haren. Cam aşa arată casele în zona rezidenţială a Groningenului.

Menkemaborg

A doua zi a fost dedicată unui conac. Conac e borg în neerlandeză aşa că Menkemaborg înseamnă conacul familiei Menkema. Fotografia din avion e de pe site-ul oficial, dar vă promit că aşa arată şi în realitate. De când am intrat pe poartă şi până am ieşit m-am simţit într-un film şi parcă îmi lipsea trăsura şi crinolina.
Există informaţii despre casă încă din secolul XIV şi se ştie că a aparţinut familie Menkema. În 1700 a fost însă cumpărată de familia Alberda şi i s-a dat forma actuală. Ultimul rezident a murit în 1902 şi familia a donat casa Muzeului din Groningen. Am văzut păpuşi de pe vremea respectivă, joc de şah cu piese sculptate, colecţia privată de tunuri în miniatură a unuia dintre domni... am văzut până şi colţul din bucătărie destinat copiilor, cu vase în miniatură ca ei să se poată juca. Asemenea muzee aş putea vedea dimineaţa, la prânz şi seara şi nu m-aş plictisi. Am aflat că la 1700 casa era dotată cu 2 toalete. În acelaşi timp, palatul de la Versailles nu avea niciuna. :)

Ameland

Ameland e a 4-a insulă locuită a Olandei (de la Vest la Est) şi referinţe despre ea datează din secolul VIII. A fost inclusă sub patrimoniul Ţărilor de Jos abia în 1803.
Are în jur de 27 de km de la vest la est şi aproape 3 de la nord la sud. Remarcabilă e diferenţa între peisajul din nord şi peisajul din sudul insulei. La nord este Marea Nordului cu plaje şi dune, iar la sud, un alt tip de mare (vara, în timpul refluxului nivelul apei e atât de scăzut încât poţi să faci excursii pe jos între insule). Există şi concursuri de aşa ceva. Se numeşte Waddelopen, Mudwalking sau mers prin noroi, pe româneşte.
Casele tradiţionale aparţin "comandorilor", căpitanii vaselor cu care se vânau balene. Cea mai veche datează din 1651... şi asta se ştie pentru că frontonul caselor are anul scris cu mici ancore.

Nu se prea poate face baie în Marea Nordului pentru că în iunie îţi cam îngheaţă picioruşele, dar faţa şi mâinile se înroşesc fără probleme, aşa că data viitoare o să îmi iau cremă cu factor de protecţie.

Vă salută răcuşorul de serviciu, călător în secolul XVII!

Primul meu tur cu bicicleta!

Dacă o ţin în ritmul ăsta poate mă vedeţi curând concurând la turul Franţei. :) Glumesc!

Azi am participat la un tur organizat şi am parcurs în jur de 40 de km. Norocul meu a fost că nu era un concurs şi că puteai să îţi reglezi ritmul de mers. Nenorocul meu a fost că am mers cu o domnişoară neerlandeză... care avea ritmul ei, iar acum corpul meu cere cu disperare un masaj.

Să vă povestesc de ce a meritat şi ce am văzut, auzit şi învăţat. În primul rând m-am prins că am putea să facem şi noi aşa ceva când ne mai dezmeticim ca furnizori de turism în România. Şi apoi... am realizat din nou că aici viaţa e la fel de normală la 70 de ani ca la 30 de ani. Am văzut (ciclând mai repede ca mine) familii cu copilaşi de 5 ani, părinţi şi bunici :); pentru ei, un astfel de tur e ceva normal ca distracţie la sfârşitul săptămânii.

Universitatea din Groningen împlineşte anul acesta 395 de ani şi cum orice aniversare e prilej de sărbătoare, organizează evenimente pe tot parcursul acestui an. Turul de astăzi a fost una dintre manifestări şi a început oficial la ora 10.00 (nu 10 şi un minut, ci 10.00) cu o salvă de tun. Tun de pe vremea bunicii, aprins de 2 oficiali îmbrăcaţi ca pe vremea bunicii în Olanda.

La 10 şi 20 de minute cauciucul de la roata din spate avea pană. Eram foarte fericită că nu plouă, nu m-am gândit să pun un gând bun şi pentru bicicletă. Aşa că am ajuns la magazinul de biciclete. Roata nouă mă costă 30 de euro... dar ei sunt drăguţi şi îmi dau o bicicletă (mult mai faină) ca să continui turul. Prima oprire a fost la cea mai nouă clădire a universităţii, Bernoulliborg. Bernoulli a trăit şi a studiat aici, aşa că lucruşoarele din clădire sunt despre ştiinţă şi tehnică. Am mişcat o minge cu ajutorul undelor Theta ale creierului.(Theta sunt undele relaxării, Alpha sunt undele concentrării şi Delta sunt undele somnului). În poză puteţi vedea cum câştig. A fost foarte tare să văd că pot mişca ceva cu puterea minţii şi nu concentrându-mă, ci relaxându-mă.

După ştiinţă a urmat peisajul - the Dutch landscape - cu văcuţe, oi, ferme şi 3 sau 4 feluri de verde. Am aflat că Uniunea Europeană şi Guvernul Olandez dau fermierilor 1 euro pe zi pentru fiecare văcuţă pe care o cresc. Ar putea să pară că trişează... mie tot mi se pare genială priveliştea. În prima poză aveţi tot: iarbă, canale, văcuţe, noua mea bicicletă şi ... noua mea banderolă. Bunicul meu ar fi fost încântat să fie azi cu mine. "Văcuţele" sunt de 2 ori mai mari decât ale noastre de-acasă, poneii lor sunt un pic mai mari decât caii noştri obişnuiţi, iar taurii sunt cam cât un urs. Nu glumesc...

Mânăstirea Aduard a fost fondată în 1192 de ordinul călugărilor Cistercieni. Avea peste 100 de călugări şi 500 de laici în mod normal. După războiul între regele Spaniei şi Willem van Oranje, provincia Groningen a devenit protestantă şi mănăstirile catolice din regiune au fost demolate. În jurul lui 1600 mănăstirea a fost vizitată de Ubbo Emmius, primul rector magnificus al Universităţii din Groningen. In cartea lui despre Friesland vorbeşte despre o clădire mai frumoasă decât poate ochiul percepe. Deşi el recomandă instituţiilor abilitate să păstreze biserica mânăstirii ca monument, aceasta e demolată în secolul 17.
Ce am văzut eu azi e muzeul Mânăstirii şi fostul spital. Am ascultat un concert în această clădire, am văzut un călugăr îmbrăcat ca atunci şi totul a părut extrem de real. Ca şi cum m-am întors cu 300 de ani înapoi în timp.


Am luat prânzul în grădina muzeului şi am purces înapoi cei 15 km, în acelaşi peisaj magnific, cu aceleaşi ferme nesofisticate pe stânga şi pe dreapta, cu poduri care se ridică pentru a lăsa bărcile să treacă, cu canale şi nori de poveste.